Important e cât şi cum gândesc. . .

O seară mohorâtă de vară învolburată de ploaia ce cade sacadat, ca într-un amurg de toamnă târzie. Zgribulit, într-un vârf de condei, stau tăcut şi cuget hai-hui, scotocind fără noimă orizonturi pierdute în nesfârşitul firesc al însingurării. Căci fără cuvinte ne lasă tragicul destin al celui nepereche, căruia i-am încredinţat fără tăgadă cei mai frumoşi ani ai tinereţii noastre: MOŢUL PITTIŞ, al cărui zbor tăcut şi lin spre veşnicie l-am consemnat ieri, într-o zi de duminică, 5 august 2007. S-a stins asemeni felului în care a trăit: cu zîmbetul pe buze, cu fruntea sus, înfruntând eternitatea aşa cum a înfruntat şi viaţa, dar şi crunta suferinţă ce l-a măcinat metodic până la nefiinţă. Nu i-a păsat. Trecerea lui prin viaţă, asemeni aripii de heruvim, a lăsat asupra noastră o amprentă atât de puternică, încât nici Moartea însăşi nu o poate şterge. De ce ne pasă, şi de ce-l iubim? În primul rând pentru puritatea sufletului său, pentru felul lui de a fi, de a gândi, de a se dedica vindecării sufletelor noastre. Căci, într-adevăr, ce alt leac pentru suflet mai bun puteam găsi în adevăraţii ANI DE AUR ai adolescenţei noastre, când alergam din Lahovary (unde se ţinea Memorialul Beatles) până în Grădina Icoanei, la Bulandra, unde Moţul în reprezentaţie de zile mari ne lăsa cu gurile căscate fermecându-ne în neuitatele seri magice cu legendele celor mai mari nume ale muzicii mondiale, desprinse parcă din tărâmul basmelor. Spectacolul se numea POEZIA MUZICII TINERE şi era precum sugera şi capul de afiş, un melanj de muzică de cea mai bună calitate din colecţia personală a Moţului şi a prietenilor săi, asezonată din belşug cu momente de virtuozitate actoricească şi recital de poezie. Dar asta nu era tot: piesa de rezistenţă a spectacolului era dialogul continuu cu sala, inducând cu ajutorul interactivităţii (ceva unic şi avangardist la vremea respectivă) sentimentul de utilitate, de participare activă şi de implicare efectivă în actul de creaţie artistică. Foarte rar am auzit vorbindu-se de PMT ulterior, şi chiar şi acum după trecerea sa în eternitate. Personal, eu consider această reprezentaţie ca având un efect formator şi totodată curator de-a lungul timpului. Nu pun preţ în general pe trecut. Consider că trecutul trebuie cunoscut doar în măsura în care ne ajută să nu repetăm greşelile altora. Aşa cum este şi motto-ul acestui blog : TEMPUS EDAX RERUM (timpul şterge totul). Totuşi care este scopul sumei percepţiilor personale, dacă într-un sfârşit totul se va pierde în neant? Răspunsul (tot personal) cred că se află în faptul că nu ne putem defini o cale în viaţă fără ajutorul unor jaloane. Din acest motiv, toţi cei care la un moment dat al vieţii mele au intervenit puternic afectiv în formarea mea ca om, au fost ca nişte jaloane personale, contribuind la modelarea intelectului propriu şi a modului de abordare a vieţii în ansamblu. Daţi-mi voie să numesc aceste jaloane MARKERI. Priviţi în jur, scrutaţi adânc în viaţa voastră şi veţi da peste aceşti markeri plasaţi strategic la fiecare răspântie existenţială. Ei există, vieţile noastre se interferează la un moment dat, dar spre deosebire de alţi semeni, ei vor rămâne fideli, până la moarte, într-un ungher al conştiinţei şi bine-nţeles, în sufletele noastre. Totuşi, vă veţi întreba, ce rost aveţi voi în toată treaba asta? Doar nu vă puteţi măsura cu aceşti oameni? Răspuns - pentru că: 1) tot ce fac ei fac pentru voi, şi 2) voi trebuie să tindeţi să ajungeţi asemeni lor. Şi aici excelează cel ce a fost Moţu', şi care prin simplitate şi prin consecvenţă a impus un stil ce (trebuie s-o recunoaştem) este găsit din ce în ce mai rar, anume cel al verticalităţii, respectului şi libertăţii. Aduceţi-vă aminte de versurile unuia din cântecele pe care le-a interpretat: "Nu contează cât de lung am părul,/ Important e cât şi cum gândesc". O dovadă a curajului său de a înfrunta un sistem adus în ţară de cizma bolşevică, sistem pe care nu l-a înghiţit niciodată şi care n-a reuşit să-l determine să se tundă în anii grei ai comunismului (pletele, ca şi barba, erau considerate manifestări ale atitudinii pro-occidentale, capitaliste, în contradicţie cu ideile "comunismului izbăvitor"). Contra acestora a luptat, şi pe acestea le-a sfidat întreaga viaţă. Tot acelaşi a fost şi motivul pentru care şi-a îndreptat atenţia în fotbal către o echipă mică, modestă, care i-a oferit de-a lungul timpului şi bucurii, dar şi insatisfacţii. Ce să-i faci, aşa-i Rapiduleţul: nu opreşte întotdeauna acolo unde ţi-ai dori. În drumul său are şi urcuşuri şi coborâşuri. Nu întinde mâna după pomană ca suratele lui mai mari născute din seva comunismului din Ordin de zi pe Unitate. Cu toate astea toţi îl duşmănesc, îi vor răul şi văd în micile greşeli esenţa putregaiului şi a decăderii. De-asta Moţul, vrând să le arate că oricine are dreptul la un loc sub soare, le-a dat o lovitură acolo unde îi doare cel mai tare: a fost unul dintre cei care a pus bazele CLUBULUI ARISTOCRATIC RAPID, adicătelea o chestie burghezo-moşierească ce n-a fost gustată de corifeii bolşevismului. Din această cauză şi Moţul s-a identificat cu aspiraţiile celor mărunţi cu suflet mare de sub Podul Grant adoptând deviza acestora - SINGURI ÎMPOTRIVA TUTUROR, tuturor însemnând cei mulţi şi fără de obraz care afundă în mocirlă pe zi ce trece acest aşa-numit odinioară: "mândru colţ de Rai", adică România. Eu ştiu că tu totuşi nu ne-ai părăsit şi de acolo de pe-un crâmpei de rază sclipind în zare, asemeni boabelor de rouă ce străluceau în soare cosite de crampoane de pe gazonul umed în anii când Rapiduleţul juca la matineu pe fostul stadion Republicii (pe care aveam curajul să înfruntăm orice echipă), şi ne călăuzeşti în lumea asta strâmbă, având în urechi prin inconfundabila ta voce, dulcele IMN AL RAPIDULUI. Dumnezeu să-ţi netezească drumul către stele, să te aibă în pază, pentru ca la rândul tău să ne călăuzeşti prin bezna izbăvirii. FORZA RAPID, MOŢULE !